Nu am avut noroc să prind toți bunicii în viață până la o vârstă înaintată. M-am bucurat de singura bunică care a fost apropiată atât cât a ştiut şi cât a putut.

Când i-am zis că plec din țară, mi-a zis: “ce îți trebuie ție, ai loc de muncă, ai maşină, ai omu’ tău. Pâinea între străini e grea.” Asta a fost şi ultima noastră conversație față în față căci din păcate nu am apucat să îi mai povestesc cum e pâinea între străini. Ce m-a fascinat la ea au fost poveştile sau mai degrabă fabulele pe care le ştia, deşi nu făcuse multă carte. Vorbeai cu ea şi din neant începea să zică o astfel de poveste care la final avea un soi de învățăturā ce te punea pe gânduri. Stăteai şi o ascultai. Asta mi se părea magic.

Magia este a bunicilor fără doar şi poate. #domnulbucurie al meu născut în Belgia, nu a avut ocazia să petreacă mult timp cu bunicii. Doar în vacanțe şi alea ştii cum sunt: pe fugă, mereu ceva de făcut, mereu pe cineva de întâlnit.

Iată însă că a venit momentul în care bunica a venit o perioadă în vizită. Dacă ai copii în străinătate şi primeşti vizită de la bunici, sigur înțelegi. Pe lãngă mâncarea bine gătită pe care o avem pregătită, ataşamentul #donnuluibucurie într-o perioadă aşa de scurtă mi se pare magic. Faptul că “buna” se joacă cu el fără a trage cu ochiul la telefon sau la televizor, faptul că atât timp cât se joacă cu el e prezentă cu mintea şi sufletul, îl face pe copil probabil să se simtă în siguranță. De acolo mai e doar un pas spre îmbrățişări, urcatul în capul ei sau scosul ochelarilor.

Şi ei îi place, îl lasă să i se urce în cap căci ştie prea bine că doar acum e momentul când face asta. Iar îmbrățişările mânuţelor de doi ani sunt la fel de magice ca mâinile de şaizecişipatru care îl mângâie pe creştet şi care îi prind obrajii între palme.

C.