5 aprilie 2019. Asta a fost ziua când ne-am urcat în Passatul nostru plin cu lucruri şi am făcut cu mâna părinților care au rămas la poarta casei părinteşti. Țin minte perfect despărţirea aia căci deşi plecam către frații mei care deja locuiau în Belgia, am simțit-o ca pe o ruptură de tot ce era cald şi bine.
Ne-am luat toate economiile, am încărcat maşina cu aproape toate lucrurile pe care le aveam: cărţile pe care le-am legat cu o sfoară să fiu sigură că nu le împrăştii, hainele, o cafetieră la care nu am făcut niciodată vreo cafea şi sacul cu pantofi cu toc. Nu puteam să mă despart de ei căci mă gândeam că şi aici voi fi şic. 😄 Acum am un sac plin cu adidaşi dar asta e altă poveste.
La fix patru ani de la mutarea din România sunt în punctul în care caut, pun multe întrebări. Zi de zi încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă acasă, să văd cursul evenimentelor. În paralel, încerc să aflu poveşti de viaţă ale celor care rămân în străinătate şi mai ales ale celor care s-au întors acasā.
Dacă aş spune că nu îmi place stilul de viață al belgienilor din zona flamandă, aş fi ipocrită. Mi-au oferit prin sistem şi comportament un exemplu de asumare, responsabilitate, hărnicie şi pragmatism. Am învățat şi încă învăț despre organizarea şi viziunea pe termen lung. Despre a nu judeca şi despre a-i respecta pe toți cei cu care întru în contact. Am învățat probabil cele mai importante aspecte ale unei societăți care funcționează. Îmbrățişez zilnic noi poveşti de viață şi pun întrebări. Multe.
De ce pun multe întrebări şi de ce încerc să observ cât mai multe? Pentru simplul fapt că mi-am propus ca într-o zi să mă întorc.
Am plecat din România pentru cinci ani. Au trecut patru. Nu o să mă întorc după cinci. Mai stau puțin. Dar vreau să mă întorc. Iar în momentul în care o voi face, vreau să îmi amintesc zilnic de lucrurile astea valoroase pe care le-am învățat aici. Să le pun în practică şi să povestesc despre ele. Mi-ar place ca fiecare dintre cei care au plecat să nu uite ce au învățat în străinătate şi să schimbe comportamente şi mentalități. Cred că e incredibil de greu. Dar mai cred şi că totul e posibil.
E o vorbă care îmi place mult şi care spune că “omul sfințeşte locul”. Cum ar fi ca fiecare om să sfințească pătrățica lui? Să îşi vadă fiecare de locul, de job-ul, de familia şi de sufletul lui? Eu sper să aflu. Şi să nu mai întreb asta peste alți patru ani…
Toate bune,
C.
Între timp, mă poți urmări pe Facebook aici, pe Instagram aici, pe Tik tok aici și pe Pinterest aici.