Spun uneori că da, aici (în Belgia) lucrurile se rezolvă greu, doar cu programări. Iar pentru unele programări trebuie să aştepți chiar mult. Uneori prea mult pentru ritimul meu de viață destul de alert.
După ce l-am luat azi pe #domnulbucurie de la creşă, iar îngrijitoarea mi-a zis că i-a curs sânge din nas în somn, panica s-a instaurat.
La cabinetul medicilor de familie nu răspunde nimeni, aşa că mă duc direct acolo pe final de program. Inițial mi se spune că e full, povestesc tot, secretara merge în cabinetul unui medic şi aud doar “copilul este aici?”
În secunda a doua medicul a ieşit şi ne-a chemat, mi-a ascultat temerile şi l-a examinat pe #domnulbucurie. Deși cu siguranță avea alți pacienți sau se pregătea să plece acasă, copilul meu a avut întâietate în secunda în care am ajuns. Ai spune că e copil și că e normal să fie așa. Putea să nu fie.
Iată că atunci când vine vorba de idei preconcepute, acestea nu îşi au locul nicăieri.
Idei preconcepute am avut şi în România, când prima oară fiind într-un spital de stat, am încercat să ofer o “atenție” pentru că aşa auzisem eu că se face. Am fost refuzată categoric. M-am simțit penibil şi de atunci mi-am propus să nu mai fac vreodată asta.
Idei preconcepute şi acum. Nu mă aşteptam să mă primească cineva pe final de program pentru că e mai mereu destul de ocupat, însă căutam măcar să fiu îndrumată în sensul ăsta. Să aştept, sau să mă duc la urgențe, orice sfat care îmi poate lua cât de cât uriaşa responsabilitate pe care o am ca părinte atunci când trebuie să iau decizii pentru copilul meu.
Întâmplările sunt diferite, oamenii sunt diferiți, circumstanțele sunt diferite.
De azi nu mă mai grăbesc să trag concluzii înainte de vreme, pur şi simplu.
Toate bune,
C.
*Mă găsești pe Facebook aici, pe Instagram aici, pe Tik tok aici și pe Pinterest aici.