Fiind zilele trecute în avionul care se întorcea în Belgia, încercam să ne băgăm cu tot cu copil şi bagaje în rândurile alea minuscule dintre scaune de la Wizz, când stewardesa spune să audă tot avionul, să nu blocăm trecerea. Clar, nu ne apucasem de jucat vreun joc pe culoar, aşa că din spatele nostru un domn şi zice: „ai răbdare, unde vrei să pună  copilul, pe sus?”.

Ok, ne instalăm noi acolo în înghesuiala cunoscută şi văd cum copilaşul meu se amuză uitându-se în spate. Tipul respectiv îi făcea ți-bau #domnuluibucurie iar lui îi plăcea asta, desigur. Nu a durat mult să îmi dau seama că are şi el copii.

Se apropie un coleg de-ai lui, care îl observă pe #domnulbucurie şi pe noi cum încercam să îl ținem ocupat, când zice: „ce baiat mare, al meu are patru ani şi nu mă lăsa să mai plec de acasă. Cu o zi înainte să plec, s-a ținut toată ziua de pantalonii mei, ca să ne jucăm.”

Recunosc, am simțit un nod în gât.

„- Şi ai mei au 9 şi 11 ani, spune cel din spatele nostru. Am fost şi în Anglia şi în Spania da parcă mai bine e acasă. Are cine să te mai ajute cu copiii dacă e nevoie.”

Alături de el era al treilea coleg. Care se uita de zor la nişte filme de pe Netflix dar care mai arunca câte un ochi la copilaşul meu şi apoi iar în telefon ca şi cum ar încerca să nu se gândească la ai lui pe care tocmai îi lăsase acasă pentru următoarele patru săptămâni.

Aceşti băieți sunt doar trei. Dintre cei mulți. Care pleacă câte una, trei, patru, şase sau cine ştie câte săptămâni. Iar în ecuația asta nu suferă doar copiii, care se țin de pantalonii lor, soțiile care se descurcă fără ei pentru că trebuie, dar şi ei, pentru că oricât de bărbați care conduc un camion de multe tone ar fi, sunt în primul rând tații unor copii. Care îşi iau telefonul şi stau cu capul în filme ca să nu se mai gândească la cei pe care i-au lăsat acasă, încă o dată.