Către mamele de copii bolnavi

Sau către tații cu copii bolnavi. Căci boala nu cred că alege care părinte stă. Depinde de familii. Titlul e răsunător, la fel ca situația în care un copil e grav bolnav.

Întotdeauna m-am ferit de subiectele acestea pentru că în primul rând iubesc copiii. Şi mi-ar place tare mult să îi vad pe toți fericiți. Atunci când nu îi văd bine mă întristez, iar atunci când îi văd bolnavi mă dărâmă. Pe mine, un simplu privitor. Acum imaginați-vă ce simt părinții de copii bolnavi. De un milion de ori mai multă tristețe.

Poate părea o aberație ceea ce spun însă cred că nu toți părinții pot duce asta. Ei sunt „aleşii”. Părinți obişnuiți care duceau o viață cât se poate de normală şi care nu s-au gândit niciodată că puiul lor de om poate fi grav bolnav. Dar tot ei sunt cei care devin stânci. De aceea devin speciali.

Pentru că dragi părinți de îngeri bolnavi, asta învățați să deveniți. Stânci pe care copiii se sprijină. Şi nu ați cerut şi nici nu ați ales asta. Pur şi simplu vi s-a întâmplat într-o zi. Din acea zi vìața voastră s-a terminat şi tot atunci a început una nouă. În care practic fiecare zi e o luptă. Cu voi, cu sisteme medicale, cu birocrație, cu sume de bani, cu Dumnezeu. O nouă viață în care prețuiti fiecare mic pas înainte şi în care vă agățați cu toate puterile de orice posibilitate de a-l ajuta pe pruncul care suferă.

Tu mamă sau tată de copil bolnav care acum eşti alături de puiul tău, ştii deja că eşti special/ă. Pe umerii tăi e greutatea lumii şi tu tocmai te plimbi cu ea în casă, în farmacii, la cabinete medicilor, la terapii sau într-un salon de spital. Sunt zile în care îți iese şi sunt zile în care toată greutatea asta te apasă şi cazi. Însă te ridici şi mâine o iei de la capăt. Căci deşi nu ai ales asta, ai un suflet care are nevoie de tine mai mult decât ai tu nevoie de tine. Iar asta e incredibil. Puterea pe care o ai când treci printr-o astfel de experiență e nemaîntâlnită. Însă cu ce preț… doar voi îl știți cu adevărat.

Noi ceilalți, privim, oferim compasiune și ne ferim. Deși încercăm să păstrăm distanța de teama de suferință, sunt cazuri care se fac cunoscute și care ajung la urechile fiecăruia dintre noi. Și atunci nu mai suntem indiferenți. Ne implicăm, dăm share-uri pe facebook și instagram, donăm și apoi rămâne compasiunea. Pentru că oricât ne-am dori, suntem simpli oameni și nu putem face minuni pentru bulgării de fericire care sunt pe un pat de spital. Ei au nevoie doar de voi. Însă voi aveți nevoie de noi, oamenii simpli. Poate de ajutor financiar, de ajutor moral, de o discuție, de un loc în care să urlați de durere atunci când nu mai puteți, sau pur și simplu să fiți ascultați.

Așa că dragi părinți, vă îndemn oricât de greu este, să cereți ajutorul. Iar voi, cei care citiți și cunoașteți astfel de cazuri, întrebați un „ce faci, cum ești?”. Nu doar pentru bulgărele de fericire, ci pentru părintele care stă zi și noapte la căpătâiul său. Deși am vrea să fim super-eroi pentru copiii noștri, realitatea e alta și viața e plină de surprize. S-ar putea să fim chiar noi cei care avem nevoie de un „ce faci, cum ești?”.

*Textul e inspirat din povestea Alessiei, fetița de nici trei ani din satul Arsura, județul Vaslui care a fost diagnosticată cu SMA. Găsești aici detaliile pe care mama le oferă constant despre starea ei și o poți vedea în fotografii. Aici am scris pe scurt povestea ei. Urmează să fie externată împreună cu mama ei Diana din spitalul din București însă are nevoie de aparatură medicală care o va ajuta să respire. Fiecare gest este important!

Cu speranță şi compasiune,

C.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: