În primul rând mult mai scurt. Pentru că străinii în general nu au Paştele odată cu al nostru, nu sunt zile libere aşa că totul e contra – cronometru. Vineri termini serviciul şi eventual până să îți iei copiii faci ultimele cumpărături. Chiar dacă weekend-ul va fi la fel de scurt. Poate vei avea musafiri la masă. Sau poate nu. Nici nu contează. Important e să te pregăteşti. Ai vrea să te strecori şi la biserică măcar un pic, căci pe lângă cozonaci şi pască, unde te simţi mai “acasă” de Paşte decât acolo?

Sarmale, drob, salată de boeuf, miel, pască, cozonac. Toate astea, doar unele dintre ele sau chiar mai multe sunt pregătite de marea zi. Cea de duminică. Dar până atunci te îmbraci frumos şi te pregăteşti să mergi la Înviere. Noi suntem norocoşi să avem Biserica ortodoxă în oraşul în care locuim, însă câți dintre cei din biserică au venit de la zeci sau sute de kilometri ca să ia lumină şi să cânte “Hristos a înviat!”… Printre atâția oameni necunoscuți eşti totuşi mulțumit că eşti prezent şi că auzi preotul şi atâta lume la un loc vorbind în jurul tău limba română.

În acelaşi timp, gândul îți zboară fără să vrei acasă. La biserica plină, la slujba ținută de preotul cu care ai crescut, la toată lumea cunoscută îndreptându-se spre acelaşi loc. La cimitirul plin de lumini şi la cum peste tot auzi ” – Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!”

În fiecare an mama obişnuia să ne lase pe masă platouri cu bunătățile pregătite şi ouă ca să putem ciocni însă doar după ce aprindeam candela. Bunica avea grijă să îi cumpăr lumânări nepărat din banii ei pe care să le duc bunicului la cimitir şi lăsa uşa descuiată în aşteptarea mea cu lumina. Aşa făceam în fiecare an, fără excepție. Ea se trezea, îşi aprindea candela şi îi spuneam Hristos a înviat. Încet încet am ajuns să i-o aprind eu, apoi am plecat, iar acum nu aş mai avea cum să mai aprind candela, ci doar să duc mai multe lumânări la cimitir.

Sărbătoarea Paştelui îmi dă mereu sentimente deosebite, pentru că am crescut cu spiritul acesta al mersului la Biserică şi datorită faptului cā am fost învățați că pentru Paşte trebuie să te pregăteşti din timp atât fizic cât şi spiritual.

Paştele în străinătate nu este la fel ca cel de acasă. Cred că niciodată nu va fi. Şi nici nu am pretenții să fie aşa. Pentru că Paştele acasă nu este doar o sărbătoare, ci este o stare. Care ne defineşte ca oameni, ca români, care face parte din identatatea noastră şi ne ajută să nu uităm cine suntem şi de unde am plecat.

Celor care petreceți Paştele acasă în sânul familiei: bucurați-vă! Momentele sunt de neprețuit. Celorlalți, care sunteţi departe de casă, nu uitați cine sunteți, de unde veniți şi sărbătoriți Paştele aşa cum se poate. Asta nu înseamnă să uităm să ieşim din bucătărie, ci să facem câte un pic din toate: mâncare, odihnă, timp petrecut cu oameni de calitate, deconectare de rutina zilnică, plimbare în aer liber şi gânduri de recunoştință. Căci nu durează prea mult şi ne întoarcem la activități obişnuite.

Hristos a înviat!

C.