Nu ştiu de unde să încep. Pentru că mi se pare un subiect complex. Poate pentru că viața noastră, a celor care am emigrat devine la un moment dat complexă. Mai ales când eşti la început de drum într-o țară nouă, cu o limbă nouă şi cu o cultură diferită de a noastră. Cel mai tare dintre ele mi se pare că atârnă limba, iar învățarea acesteia este primul lucru pe care îl poți face pentru tine şi pentru integrarea ta cât mai rapidă.

Cu noi am rezolvat-o, ne apucăm stângaci de învățat limba, ne schimonosim să ne iasă o propoziție în timp ce încercăm să scoatem şi noile sunete învățate, mai dăm un search pe google, mai ajustăm cuvinte din alte limbi când nu ştim şi până la urmă reuşim să spunem ce vrem şi să ne facem înțeleşi chiar dacă după o conversație de câteva fraze eşti obosit de parcă ai venit de la schimbul trei.

Când eşti părinte sau devii, apare o întrebare la care nu am găsit încă răspunsul: ce limbă vorbim cu copiii noştri? Şi aici există mai multe variante.

Prima este cea în care îți zici “clar româna, nu mă interesează altceva şi nu o să învăț eu limba, mă pot descurca şi cu engleza sau altceva ce ştiu”. Asta până când copilul tău merge la şcoală în noua țară şi începe să aibă teme de făcut la care tu trebuie să îl ajuți. Ei bine acum e acum…pe unde scoți cămaşa? Sentimentul de frustrare şi neputință față de propriul copil cred că e unul dintre cele mai urâte care există.

A doua variantă este cea în care cred că ne găsim majoritatea, cea în care “bâjbâi”. Vorbeşti cât de cât, citeşti în noua limbă, te faci înțeles dar ceva lipseşte şi puzzel-ul nu e complet mai ales când e vorba de gramatică, poate. Asta ca să nu vă povestesc că atunci când munceam mult şi eram foarte obosită începeam în neerlandeza, continuam în engleză, iar în loc de “nee”, mi-a ieşit de câteva ori un “nu” românesc clar şi ferm. 😄 Şi atunci… cum poți ajuta copilul la teme în etapa “bâjbâiala”?

A treia variantă este a celor bravi care au învățat limba din țara de adopție temeinic încă de când s-au mutat şi se înțeleg oricând, oriunde, cu oricine. Aceştia cred că sunt cei mai fericiți emigranți şi de obicei cel mai bine integrați. Mulți dintre ei nici nu vor sā se mai întoarcă, pentru că “acasă” pentru ei s-a schimbat între timp. Şi pot ajuta şi la teme. Dacă e cazul.

Ultima varintă este a celor care îşi găsesc un partener din noua țară. În funcție de decizii, se vorbeşte cu copilul în noua limbă, în engleză sau mama în română, tata în limba lui şi împreună în engleză. Mai este o variantă care personal nu mi se pare deloc corectă față de copil. Aceea în care nu i se vorbeşte deloc în română. Aş putea sta până mâine să dau argumente de ce nu mi se pare ok, dar fiecare decide pentru el şi asta nu e tocmai treaba mea.

În viața de emigrant îndoiala intervine – cred eu – când eşti în public. Dacă acasă vorbeşti română, când eşti într-un loc public, la medic sau în oricare altă locație, începi să vorbeşti noua limbă. Dar dacă tu nu ştii să vorbeşti la perfecție, se poate ca tu să fii nesigur şi să transmiți copilului nesiguranța? Eu cred că da. Şi atunci tu ca părinte ce alegi să faci?

Ar fi fain să mergem la magazine sau oriunde în alta parte fără să ştie toată lumea că nu suntem de acolo. Dar oare nu e greşit să încercăm asta? Oare nu ne mai bine să ne exprimăm natural, în limba în care ne simțim cel mai bine? Bine… şi atunci cum ne mai integrăm?

Personal încă nu am găsit încă o idee logică şi clară pe care să o urmez şi să o respect. Aşa că fac aşa cum simt. Deşi copilul meu nu a împlinit un an, îi spun că vorbim două limbi. Una acasă şi una la creşă. În schimb, prefer ca atunci când ne jucăm să îi spun de exemplu denumiri de obiecte sau animale atât în română cât şi în noua limbă.

Voi cum vă descurcați şi cum procedați în această situație? Alegeți să urmați sfaturi sau vă urmați intuiția şi faceți aşa cum simțiți?

Înțelepciune să avem, ca să ne putem îndruma copiii.

C.

Pagini: 1 2