Am zis că nu scriu nimic despre asta. Nu vreau să mă adâncesc şi mai mult în gânduri negre. Dar astăzi am simțit că e prea mult. De când a început războiul am sentimentul ăsta care niciodată nu mi-a plăcut. Sentimentul ăsta când vezi nedreptate în jurul tău însă eşti neputincios şi nu poți ajuta cu nimic înafară de gânduri.

Ce se întâmplă în Ucraina astăzi e departe de ce mi-aş fi imaginat. Nu credeam că în 2022 vom “asista” la un război cu tancuri şi oameni cu arme în mână. Lăsând la o parte istoria şi împărțirea teritoriilor, că au fost luate, că au aparținut celorlalți cine ştie când, ar trebui totuşi ca oamenii să îşi trăiască viețile în linişte şi pace. Ar trebui. Dar din păcate nu e aşa. Pentru că un bolnav de putere a decis că viețile miilor de oameni implicați nu înseamnă nimic. A decis că femeile şi copiii trebuie să îşi facă bagajele şi să plece în căutarea liniştii. Singuri. Căci soții şi tații lor trebuie să râmână pe baricade. Fără voia lor. Doar pentru că trebuie.

Tot acest bolnav de putere a decis soarta propriilor cetățeni când a trimis cu tancuri pur şi simplu copii. Circulă imagini cu tineri născuți în 1999. Aşa ceva mi se pare de-a dreptul îngrozitor. Sunt oameni care nu au avut parte de pregătire militară, tineri care au devenit prizonieri de război şi care nu îşi doresc decât să se trezească din coşmarul în care se află şi să fie acasă înapoi la viețile lor obişnuite.

La tv şi pe net circulă multe informații. Mare parte dintre ele nu sunt adevărate. Femeile şi copiii care pleacă din Ucraina din ce înțeleg nu au nevoie de munții de mâncare care se adună. O parte dintre ei doar tranzitează România şi cealaltă parte stă în apropierea graniței ca să se întoarcă acasă când se liniştesc apele. Chiar şi aşa, efortul oamenilor este admirabil. Foarte mulți români s-au mobilizat să vină în ajutorul refugiaților. Asta este o dovadă de bunătate, de empatie şi de dragoste față de aproape (vorba vine, practic dragoste de străini, ceea ce e și mai și). Şi mi se pare minunat să vrei să îi ajuți pe ceilalți. Însă ei îşi doresc doar să fie acasă în paturile lor, în formula completă. Imaginile cu copii care îşi târâie valizele în timp ce trec granița, sunt înfiorătoare.

Şi atunci vine întrebarea: al cui este războiul? Al soldaților ruşi care habar nu au pe unde sunt şi ce trebuie să facă, al taților ucrainieni obligați să rămână să lupte, al mamelor îngândurate sau al copiilor care târâie bagajele? Nu. Războiul este al celor mari, al celor care au interese politice şi care din păcate folosesc oamenii în lupta pentru putere.

Ce se întâmplă în zilele noastre este grav şi înfiorător. Faptul că mor oameni este o realitate cruntă. O realitate cu care însă trebuie să ne obişnuim, o realitate care ne stă pe buze de câteva zile bune, o realitate care ne dă peste cap dacă urmărim ştirile şi o realitate care ne dă fiori atunci când ne gândim cât de aproape este țara noastră de acest conflict.

Multă lume este afectată psihic de situația oamenilor din Rusia sau Ucraina. Gândul că am putea fi în locul lor ne zdruncină, iar compasiunea şi neputința ne dezarmează.

Războiul este deci şi al nostru, al tuturor celor care simt ceva în legătura cu evenimentele, războiul poate fi şi al nostru pentru că suntem aproape de ei şi poate fi al nostru pentru că va avea urmări mai mult sau mai puțin grave asupra economiei şi implicit asupra vieților noastre.

Într-o lume zdruncinată de pandemie şi apoi de război, e dificil să nu fii empatic, anxios sau îngândurat. Toate astea se răsfrâng însă asupra noastră şi nu ne ajută cu nimic. Aşa că haideți să facem tot ce putem în situația dată. Să ajutăm dacă este nevoie şi dacă se poate, iar dacă nu, să ne trăim viețile cât se poate de natural, în aşteptarea normalității.

*sursă foto: https://mobile.twitter.com/streetartdream