Când te hotărăşti să îți părăseşti țara, nu te gândeşti decât că poate acolo unde pleci îți va fi mai bine. De asta şi iei decizia asta pentru tine, sau pentru tine şi familia ta. Prima variantă e grea, a doua e tot grea, doar că ai pe umărul cui să plângi sau ai la cine să te plângi. Sau să plângeți împreună poate atunci când dorm copiii sau atunci când nu ştiți încotro să o luați.
Deşi în ultimii ani emigrarea este uşoară, nu plecăm din țară pe ascuns aşa cum se pleca înainte de ’90 și în plus avem și drepturi, odată ajuns într-o țară străină, procedeul de integrare şi de adaptare la noua viață pentru cei mai mulți dintre noi, este la fel de anevoios.
În primul rând noua limbă este ca o barieră între tine şi ceilalți. Durează o vreme bună până să te poți exprima. Chiar şi atunci când înveți limba țării care te adoptă, comunicarea este o provocare şi nu îți poți exprima de fiecare dată aşa cum trebuie sentimentele şi gândurile. Şi astea se adună.
Hainele cu care erai obişnuit să te îmbraci, pantofii eleganți, gențile şi restul accesoriilor nu te mai întâlnesc la fel de des. Poate doar în weekend. Dacă nu ai un loc de muncă care îți permite asta. Trecerea de la un job de birou din țară la unul cu muncă fizică, aduce cu ea un munte de frustrare. Şi asta se adună.
Calendarul pe parcursul anului se modifică, aşa că serbezi de exemplu Paştele catolic, ziua națională a noii țări şi toate celelalte noi sărbători. Dacă nu le cauți singur pe cele din țară sau nu are cine să ți le amintească, o să vezi că în timp le uiți, iar dacă faci treaba duminica, nu îți mai e teamă că te bate Dumnezeu. Că pe aici pare că nu îi bate nimeni.
După ce în sfârşit îți găseşti un job de care eşti mulțumit pentru că la sfârşit de lună e ceva în cont, ai un locuşor al tău pentru care plăteşti destulă chirie, poți spune că eşti “aşezat”. Aşa că vorbeşti în țară şi le spui că îți merge bine şi că nu e aşa rău că ai plecat. Ba dimpotrivă. Nu durează mult până faci un tur pe facebook şi instagram şi vezi că ale tale cunoştințe sunt un weekend la munte, alt weekend la mare, sau mai mult, pleacă în vacanțe în Turcia, Grecia şi mai nou Egipt. După ce îți trece invidia aia de început şi termini cu întrebările retorice, îți dai seama că e ceva important care lipseşte. Şi anume viața socială. Îți lipsesc rude, prieteni, sau pur şi simplu vecinii cu care vorbeşti în fața blocului sau la poartă. Îți lipsesc adunările alea fără planuri din care iese ceva frumos. Şi asta se adună.
Îți propui apoi că “gata”, în weekend nu mai stai. Te duci şi tu undeva. Asta dacă nu plouă, nu e vânt sau nu se anunță vreo furtună. În funcție de locul în care te-ai mutat, îți dai seama că îți lipseşte vremea şi ți-e tare dor de soare. Îți lipseşte marea cu apa caldā sau munții cu brazi imenşi crescuți “în voie” la umbra cărora te poți opri atunci când îți doreşti. Şi astea se adună.
Când pleci după “câinii cu colaci în coadă”, dintre toate, cel mai greu atârnă DORUL. Dorul de limbă, dorul de locuri şi dorul de oameni. Dorul de părinți şi de frați doare, iar dorul de copii te sfâşie pe dinăuntru. Asta te pune la pământ în zilele alea în care e ziua lor de naştere, au un examen sau sunt bolnavi. Atunci nu mai vezi nici un câine şi nici un colac. Apoi toate trec, dar se adună şi astea.
Emigrarea în sine poate fi un lucru bun. Înveți o nouă limbă, o nouă cultură, noi comportamente, înveți să respecți mai mult şi să fii respectat, să urmezi reguli şi să fii mai responsabil. Pe de altă parte, emigrarea aduce cu ea frustrare, dor, mult dor, neputință, teama de necunoscut, sentimente de inferioritate, sau nesiguranță.
Înveți de asemenea să apreciezi mai mult momentele în care te reîntâlneşti cu cei dragi. În vacanță. Căci alea câteva săptămâni pe care le petreci în țara, vorbind limba ta, mâncând mâncarea românească şi ascultând la drumuri lungi radio-urile româneşti, sunt de neprețuit. Mai ales când pe bancheta din spate sunt părinții, frații sau oricine altcineva apropiat cu care nu te-ai văzut de mult.
Oricât de mult ne-ar place în străinătate, oricât de multe ne-ar învăța noua țara, oricât de bine ne-am integra, consider că eticheta de emigrant ne va urmări în permanență. Mă gândesc că toată treaba asta este “cu dus şi întors”. Eticheta asta totuşi ne ține ancorați în trecutul nostru, ancorați de rădăcinile noastre, de pământul românesc şi de limba română. Şi asta ca să nu uităm cine suntem, de unde venim şi încotro de îndreptăm atunci când se adună prea mult.
Şi dacă te regăseşti în cuvintele de mai sus şi dacă nu, te invit să îmi laşi un comentariu, aici pe blog. De asemenea mi-aș dori să îi cunosc măcar şi virtual pe cei care s-au adaptat atât de bine în străinătate încât acum sunt “de ai locului”.
Iar dacă ai găsit ceva interesant aici pe blog, te invit să dai share.
Mulțumiri, C.