Mai stau pe-aici…

Nici nu mai ştiu ce an era când am început să merg la proteste în stradă. O vai şi ce înverşunare, dar şi ce frig am strâns. Şi ce atmosferă de mă năpădeau lacrimile când toți strigam până răguşeam că vrem normalitate. Bătrâni cu voci puternice care strigau în portavoce, familii cu copiii mici şi tineri pe care când îi vedeam îmi imaginam că aşa arătau şi tinerii care şi-au dat viața la revoluție. Am tot răguşit.

Dar am cedat. Am fost slabă şi n-am mai avut putere să rămân. Am plecat după „câinii cu colaci în coadă” şi nu am ascultat-o pe singura bunică pe care o lăsasem în viață: „ce-ți trebuie ție să pleci…printre străini viața nu e uşoară, mamă”. Între timp ea nu mai e. Iar eu de doi ani merg la fiecare tur de alegeri vreo 50 kilometri ca să votez. Oameni, reprezentanți ai țării, ceva diferit de tot ce a fost până acum. Normalitatea de fapt. O normalitate a anului 2021. O normalitate care e atât de uşor de construit dacă se vrea. Dar nu se vrea. Aşa că mai stau pe-aici…

Ultima dovadă de patriotism a fost nu demult. Am trimis cerere să mă înscriu în partidul din opoziție ca reprezentant al diasporei. Am avut o fărâmă de speranță. Până când al nostru minunat preşedinte s-a întors din drum. M-am întors şi eu… dezamăgită. Am zis că mai bine mai stau pe-aici…

Am plecat din România pentru cinci ani. Aşa i-am promis soțului meu îndrăgostit de fiecare copac şi de fiecare piatră din România. Ne-am zis să fim laşi ăştia cinci ani şi să îi lăsăm pe ai noştri să ducă greul, iar noi să ne întoarcem în vremuri mai bune. Au trecut doi. După ultimele evenimente politice din țară, soțul meu îmi spune sā mai stăm pe-aici…

Pe vremea emigranților în Spania şi Italia, mi se părea absolut incredibil cum ți-ai dori să nu te mai întorci la rădăcinile tale. Eram convinsă că cei care rămân acolo nu aveau rădăcini prea bune acasă. Emigrantă fiind printre emigranți, văd asta mai de aproape. Mulți decid să mai stea pe aici. Şi acum îi înțeleg. Măcar pentru cele mai importante considerente: sistemul de învățământ şi sistemul medical. Şi e atât de simplu. Dacă s-ar vrea. E nevoie de un început şi de continuitate. Dar luptele politice sunt mai importante decât binele comun.

De când am plecat m-am întrebat „până când”? Până când să mergi cu saru’mâna la instituții ca să rezolvi ceva, până când să stai în bancă şi să tremuri de frica profesorilor şi de a minunatei propoziții „scoateți o foaie de hârtie”, până când să termini o facultate, un master şi la final să nu ştii mare lucru pentru că practica a fost aproape inexistentă? Până când să fie pe pile? Până când să plăteşti lunar pentru servicii medicale pentru ca mai apoi când ai nevoie să mergi la privat? Până când toate astea şi restul?

Încă nu am un răspuns. Sper ca măcar la următoarele alegeri situația să arate altfel. Pentru că merg în continuare la vot.

Dar până atunci, mai stau pe-aici…

Tânăr venind din piață cu drapelul României pe umeri, după protestele împotriva OUG 13

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: